Să spui despre Curzio Malaparte că este unul dintre cei mai controversaţi scriitori italieni este deja clişeic. Cu toate acestea, nimic mai adevărat decât faptul că întreaga lui viaţă a fost o controversă. Iar el, departe de a fi un arbitru echidistant, a dat câştig de cauză fiecăreia dintre părţi. Pe rând.
S-a născut sub prea puţin interesantul nume de Kurt Erich Suckert, dintr-o mamă italiancă şi un tată german. Îşi va alege mai târziu un pseudonim italian: Malaparte. De partea răului, un antonim transparent al lui Bonaparte.
Traseul simpatiilor politice al lui Curzio Malaparte ar face să pălească de invidie pe oricare dintre politicienii noştri. Iniţial republican, va trece de partea fasciştilor la în perioada imediat următoare Primului Război Mondial. Prieten al contelui Galeazzo Ciano, a fost omul regimului oficial al acelor vremuri. Nu a ocupat funcţii importante în stat, dar rămâne un privilegiat ai acelor ani. Cea mai bună dovadă? Când cartea sa, Tecnica del colpo di Stato (Tehnica loviturii de stat), l-a enervat pe Mussolini, Malaparte a fost…închis. Pe insula Lipari, arest pe care îl va deplânge în cartea sa La Pelle (Pielea). De fapt, închisoarea a fost mai mult o glumă, scriitorul relaxându-se şi făcând plajă pe toată durata detenţiei. Unde mai punem că, după un an, la intervenţia lui Ciano Lipari a fost înlocuită cu Ischia. Unde şi-a cumpărat chiar şi o casă, atât de fascinat fiind de închisoare lui.
În anii ‘40, când şi un copil ar fi realizat că regimul Ducelui era într-un iremediabil declin, Malaparte şi-a descoperit brusc pasiunea pentru…comunism. Pasiune pe care o va cultiva aproape tot restul vieţii sale, înscriindu-se chiar în Partidul Comunist Italian. Mai apoi, săturându-se probabil de variantele clasice ale ideologiei, a trecut la varianta maoistă.
Pe patul de moarte a încercat, în stilu-i caracteristic, să se pună bine cu cine trebuia. În ciuda faptului că avea la activ un trecut comunist, plus o carte interzisă de Biserica Catolică (Pielea face parte din Index Librorum Prohibitorum), a decis să devină religos. Aţi ghicit deja: s-a convertit la catolicism.
Cartea sa cea mai bună rămâne, fără doar şi poate, romanul Kaputt. Cronică a anilor celui de-al doilea război mondial, este scrisă într-un stil semi-jurnalistic, dând impresia chiar şi unui cititor avizat că autorul a fost acolo. Însă, după cum deja ne aşteptăm, cartea conţine puţine elemente reale. În fond, se povesteşte că în timp ce Malaparte publica într-un cotidian italian cronici de pe frontul din Rusia, redactorul respectivului ziar ar fi primit o scrisoare. Scrisoare în care i se cerea nici mai mult nici mai puţin decât să înceteze să mai publice cronicile amintite întrucât toată lumea ştie că Malaparte nu este pe front ci… pe frumoasa insulă Capri. Stând la soare şi scriindu-şi conştiincios cronicile, bineînţeles.
De la episodul cailor finandezi care, speriaţi de foc s-au refugiat într-un lac ce a îngheţat peste noapte, oferind apoi imaginea totodată mirifică şi terifiantă a unei mări de capete de cal sculptate parcă în gheaţă, până la cel în care dictatorul croat Ante Pavelic dispune de coşuri întregi pline cu ceea ce par a fi scoici dar sunt în realitate ochii duşmanilor săi, Kaputt trebuie să rămână ceea ce este. Nu un document istoric, ci o operă literară în cel mai pur sens al cuvântului.
Dacă mai este nevoie, ilustrez şi printr-un alt exemplu cât de conforme adevărului sunt operele lui Malaparte. O poveste aparent banală, cea a câinelui său, Febo. Cane come me (Câine asemeni mie) îşi va intitula el o poezia dedicată multiubitului animal. În paranteză fie zis, lucrurile perfecte ale lumii acesteia erau pentru Malaparte asemeni lui: chiar şi casa pe care o va proiecta el însuşi devine casa come me. Revenind la destinul tragic al câinelui, în Pielea scriitorul povesteşte cum, într-o zi, acesta a dispărut. Căutându-l disperat, Malaparte află că a fost prins şi vândut unui laborator de vivisecţie. Stăpânul ajunge acolo, dar prea târziu, căci îşi găseşte câinele sfâşiat, trăindu-şi ultimele minute ale agoniei. Vă ştergeţi o lacrimă? Nu aveţi de ce. Într-o scrisoare către fratele său Malaparte povesteşte despre nimeni altul decât Febo, îmbătrânind fericit pe lângă casa sa.
Am insistat asupra acestui pseudo-realism pentru că şi astăzi unii se încăpăţânează să privească romanul Kaputt ca pe un document istoric. Episodul progromului de la Iaşi, descris în paginile cărţii, este privit ca un adevăr indubitabil, inclusiv în ceea ce priveşte numărul enorm de evrei omorâţi atunci. În fapt, nici nu putem fi prea siguri că Malaparte era în România la momentul la care a avut loc progromul.
Ar mai fi multe de zis despre acest copil teribil al literaturii, pentru care perfecţiunea însăşi era asemeni lui, dar prefer să vă recomand călduros să îi citiţi opera şi să priviţi cu înţelegere la acest păcătos , niciodată îndreptat.
P.S.: Cum era de aşteptat, ideea de a scrie despre Malaparte mi-a venit aflaând că ziarul Cotidianul se va distribui miercurea aceasta împreună cu romanul său, Pielea.
Surse (selective):
Foarte interesante cele spuse de tine. Acest Malaparte aduce puţin cu Marin Preda, în ceea ce privesc operele cu implicaţii istorice (Moromeţii şi mai ales Delirul).
Aa, şi să ştii că finalul articolului m-a făcut să îmi dau pumni în cap. Pentru că azi e vineri, şi am ratat cartea lui de miercuri.
Pai vezi ca e numai joi azi
). Reconsidera-ti respectivii pumni, si mai caut-o pe la chioscuri. Eu am vazut-o chiar azi dimineata la unul.
Buna ziua! As vrea sa stiu si eu daca pot gasi si mai ales unde romanul “Kaputt” care precede actiunea romanului “Pielea”. Va multumesc!
A fost editat in Romania acum cativa ani, dar nu mai tin minte la ce editura. Eventual la anticariate sau pe site-urile care vand carti, poate mai exista in stoc.
Multumesc! Ma voi interesa cat de curand. Tot respectul pentru raspunsul promt.