Institutul Românesc al Acţiunii Naţionale a fost în sfârşit salutat de presa democratică. Un vechi gazetar anume se bucură că o asemenea instituţie va putea lua naştere. Dar salutul ca şi bucuria sunt cu meşteşug. Căci firitisitorul nostru aşteaptă de la chiar activitatea acestui institut întărirea ideii democratice.
Dacă lucrul ar fi fost numai afirmat, am fi avut de-a face cu un punct de vedere baroc, sau numai cu o butadă de gust îndoielnic. Dar nu, articolul respectiv argumentează; şi anume aproximativ aşa:
Răspândirea culturii şi preocuparea de problemele sociale aduc întărirea democraţiei;
Institutul Românesc va contribui la răspândirea culturii;
Deci, Institutul Românesc va contribui la întărirea şi răspândirea ideilor democratice.
Să recunoaştem că silogismul este exact. Numai că exactitatea formală a unui silogism nu dovedeşte niciodată valabilitatea concluziei. În bună logică această concluzie este oarecum cuprinsă în “premise”, valabilitatea acestor premise deci condiţionează valoarea încheierii. Asupra acestui punct nu poate să existe controversă.
Discuţia se localizează deci la o chestiune de fond, şi anume la cea pusă de premisa majoră. Aceasta afirmă că între cultură şi democraţie ar fi o strânsă legătură, şi anume în sensul unei condiţionări: răspândirea culturii aduce întărirea democraţiei.
În această discuţie – pe care o recunoaştem pedantă, dar al cărui caracter nu-l putem schimba, noi nu urmărim decât lămurire cinstită; pentru noi şi pentru cititori. Să cercetăm deci câtă realitate cuprinde afirmaţia de mai sus.
Mai întâi, de ce cultură e vorba şi de ce democraţie e vorba?
Există o cultură care înseamnă o adâncire şi o potenţare a vieţii spirituale; dar există şi o cultură care nu e decât lărgirea comodităţilor vieţii şi are ca instrument o vulgarizare superficială şi neasimilată a câtorva cunoştiinţe elementare.
Iar pe de altă parte, există o democraţie care e mai mult o atitudine generoasă, de om de treabă înduioşat de soarta semenului său abstract; precum există o democraţie care însemnează efectiv egala îndreptăţire a tuturor de a hotărî în chestiunile publice şi care nu poate duce decât la înecarea individualităţilor în mase, la precumpănirea cantităţii asupra calităţii.
Să distingem deci.
Cultura adevărată este operă de adâncire personală, şi prin urmare de diferenţiere. Marii oameni de cultură, marii creatori în ordinea spirituală nu au fost niciodată democraţi; nu au fost democraţi nici prin temperament, nici prin practică politică. Iată un exemplu chiar din ţara noastră şi poate unul tipic: d. Iorga. Sentimental, ca orice om de inimă s-a plecat milos asupra maselor necăjite şi a cerut pentru ele dreptul la viaţă. Dar dreptul lor de a hotărî în chestiunile de bază ale statului, nu. D-sa este de altfel autorul lapidarei formule care defineşte o epocă şi o structură spirituală: democraţia nu este stăpânirea prin popor, ci stăpânirea pentru popor (adică în folosul poporului).
Se poate ceva mai clar?
Vă închipuiţi dvs. un om cult, veşnic frământat de probleme, veşnic inventiv şi iscoditor, consimţind să intre în rânduri şi să se supună hotărârii – după criterii numerice – a majorităţii? De ce să nu ne aducem aminte că însuşi Rousseau, care numai o cultură solidă ş organică nu a avut, dar care era desigur atins de aripa geniului, însuşi Rousseau preconiza dreptul individului de a protesta împotriva hotărârilor majorităţii (cu ce spirit de consecvenţă, rămâne de cercetat!).
Sau poate e plauzibil spectacolul unei mase de intelectuali, oameni culţi, trăind şi lucrând după normele şi principiile democratice.
Nu, cultura este în esenţa şi urmările ei hotărât aristocratică. Confratele nostru a călcat cu stângul.
…Sau face o uşoară confuzie. Căci e adevărat, în regimul democratic se poate identifica o mai mare răspândire a culturii. Dar cultura aceasta a maselor nu este cultură; ci, aşa cum stabileam, mai degrabă instrumentul tehnic al unei forme foarte speciale – foarte aproximative – de civilizaţie. Este cultura al cărui summum se atinge în aşa-numitele universităţi populare, plagă paralizantă a adevăratei culturi. Cultura stearpă, îndrăzneaţă şi mărginită a mentalităţii anchilozate în cl. VI de liceu. Docta ignorantia la propriu, nu în înţelesul ei de îndoială metodică a lui Nicolaus Cusanus. Dacă de acesta vorbeşte confratele nostru, are dreptate. Dar o asemenea cultură o lăsăm democraţiei.
Institutul Românesc optează hotărât pentru celălalt fel de cultură; care desigur nu va aduce la întărirea ideilor democratice.
11 Sept. 1926
N. m.: Acesta este începutul unui şir de articole ale profesorului Nae Ionescu pe care intenţionez să le public aici. Motivul? Multe dintre ele mi se par de o extremă actualitate, asta bineînţeles trecând de faptul că sunt pline de substanţă. De asemenea, din anumite motive, câtuşi de puţin obiective, Nae Ionescu nu e perceput astăzi la adevărata sa valoare. Cel puţin la cea pe care consider eu că o are.
Articolele au apărut în diferite perodice şi au fost reunite de Mircea Eliade în volumul “Roza Vânturilor”. Le transcriu din ediţia anastatică a acestei lucrări tipărită în 1990 la editura Roza Vânturilor.
Imi place initiativa de a publica aici articolele lui Nae Ionescu. In ciuda multor controverse care inconjoara numele sau, majoritatea articolelor lui sunt de o reala valoare.
Mi s-a parut si mie o idee buna, mai ales ca este unul dintre preferatii mei. Imi propun totusi sa fac o selectie a articolelor si sa le public doar pe cele oarecum contingente prezentului pentru ca sunt destul de multe care se refera la situatia politica din anii ‘20-’30 si care mai prezinta doar un interes istoric.
Foarte interesantă legătura cu Iorga. Sunt curios, totuşi, cum a evoluat imaginea acestuia în viziunea lui Nae Ionescu, după 1936.
Motivele pentru care Nae Ionescu este evitat de pseudocultura românească actuală sunt mai degrabă de ordin himeric.
Nu mai tin minte foarte sigur, dar am sentimentul ca dupa cativa ani Nae Ionescu a ajuns la cutite cu Iorga. Sincer, si eu ma intrebam asta ieri, trebuie sa cercetez
.
Ceva îmi spune că nu trebuie să te mai întrebi.
Ce, Goga mai este apreciat la adevărata sa valoare?
Sincera sa fiu si eu vreau de mult sa citesc “Mustul care fierbe”. Ma intreb daca e de gasit pe undeva. Altfel despre Goga, ca om politic, stiu doar generalitati…
Ştii că a fost un admirator înfocat al lui Hitler. Prin 36-37 a avut chiar şi o întâlnire cu el. Iar pe pieptul său, în mormânt, stă şi acum zvastica.
Da, stiam ceva-ceva. Ma rog, asta nu ma face sa il admir prea mult.
Ioana, cumva ai citit cursul de Filozofia Religiei al domnului în cauză? Dacă da, ai priceput ceva? Eu după două capitole m-am lăsat păgubaş, nu mă simţeam capabil să înţeleg mare lucru.
Nu stiu daca are doar unul. Eu l-am inceput si apoi am intrerupt cititul pentru ca am plecat la Cluj si cartea o luasem de la biblioteca din Brasov. Apoi intamplarea a facut sa nu mai apuc sa-l reiau (inca
). Nu mai stiu cat am citit din el, stiu ca subiectul era “functia gnoseologica a iubirii” si mi se parea interesant, chiar daca nu era foarte simplu si nu pricepeam eu tot-tot 
. Cred ca pierde ceva din claritatea pe care o are Nae Ionescu in articole datorita faptului ca nu e scris de el ci dupa notitele de curs ale studentilor.
,, Functia gnoseologica a iubirii” ar insemna, daca nu ma insel, ca dragostea crestina presupune o iesire din sine a credinciosului prin potentarea fiintei sale. Empatizand, acesta ar fi in masura sa rezoneze adecvat cu semenii sai, asumandu-si-i. Alte cateva teme tratate in cartea cu pricina ar fi actul religios, act constitutiv al constiintei umane; actul religios deosebit de actul psihologic; a crede in existenta lui Dumnezeu si a crede in Dumnezeu; iubirea lui Dumnezeu diferita de iubirea aproapelui; esenta actului religios; morala sociala si morala religioasa; opacitatea protestantismului s.a.
Pentru amanunte, vezi N. Ionescu, ,, Filosofia religiei”. Ed. Eminescu, Bucuresti, 1998
Cei care luau notitele erau Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade si Constantin Noica. E adevarat ca si asa se pierde din discursul spumos al Profesorului, insa cred ca ar trebui sa le dam credit.
Pentru Profesor, democratia e o forma istorica care nu functioneaza aidoma in orice context.
In vreme ce Dimitrie Gusti il certa pe Iorga, Profesorul ii lua apararea acestuia.
C. Papanace il zugraveste pe Nae Ionescu ca pe ,, cel mai de rasa intelectual roman”. Comunistii ne-au aratat cum inteleg sa procedeze atunci cand parerile sunt impartite, lucrarile Profesorului fiind interzise. Aducandu-l in discutie azi, ai mari sanse sa fii calificat, de un discurs corect politic, ca fiind fascist.
Omul asta era atat de mare, incat si Mihail Sebastian, desfiintat prin prefata scrisa de Nae Ionescu la ,, De doua mii de ani”, Profesorul fiind ulterior apostrofat de Mircea Eliade pentru o confuzie flagranta a planurilor de discutie, continua sa-l respecte.
Mihail Sebastian despre Nae Ionescu:
,, A fost directorul nostru de constiinta.”
,, Ii plang pe tinerii care n-au intalnit la timp, in viata lor, un astfel de om in care sa creada, un om in stare sa-i pasioneze pana a le modifica viata.”
Pentru unii dintre noi, Mihail Sebastian trebuie sa planga tare. Alti-s mai norocosi.
Vad ca ai o adevarata pasiune pentru Profesor
. Notitele insa nu au fost luate numai de cei trei, spre exemplul in “Tratat de meafizica” sunt luate de Dumitru Neacsu de care eu personal nu am auzit .
Eu despre Nae Ionescu auzisem, dar nu prea imi vine a crede, ca ideile sale nu ar fi tare originale. Din pacate nu imi mai amintesc filozoful dupa care se spunea ca a copiat, dar as fi curioasa sa aflu parerea ta, de bunaseama mai … specializata
.
Intr-adevar, se poate spune ca am o pasiune pentru Profesor. Mai intensa insa e cea care ma anima pentru Mircea Vulcanescu, singurul dintre intelectualii interbelici de prima mana ce a trait valorile crestine pana la capat.
Cu exceptia ,, Cursului de istorie a logicii” si ,, Problema mantuirii la Faust” (daca asa se numeste) am citit cam tot ce s-a publicat din gandurile Profesorului. Asta insa nu-mi califica opinia ca ,, specializata”, pentru simplu motiv ca-i greu sa redai o gandire prodigioasa.
Nae Ionescu poate fi considerat si imitator. Asta daca e sa-i dam crezare lui Platon, care arata ca zeul e creator si omul imitator. Originalitatea sa insa, ca a oricarui ganditor preocupat de soarta tarii sale, e data de o raportare critica la ideile intelectualilor apartinand unor spatii spirituale diferite. Printr-o permanenta incordare intelectuala, dublata si de o traire intensa – cu anumite fatete exploatate de ziarele de scandal -, Profesorul incearca sa faca vizibila ,, irecognoscibilitatea miracolului” unui popor aflat la ,, incheietura metafizicii cu istoria”, intelegand ca efortul permanent de trai in acord cu valorile autohtone de esenta crestina e singura cale de a raspunde ,, destinului nihilist al Occidentului”. Inaintea lui Blaga, Profesorul considera ca nasterea intr-un anumit spatiu inzestreaza insul cu o ,, matrice stilistica” inefabila ce-i marcheaza destinul acestuia.
Aplecarea critica la ideile altor ganditori, distinctia dintre iubirea lui Dumnezeu si iubirea semenilor, credinta in Dumnezeu si credinta in existenta lui Dumnezeu, sensul dragostei in crestinismul rasaritean si-n cel apusean, discutia dintre diferitele modalitati de cunoastere, raportul dintre morala si religie, cunoasterea lui Dumnezeu ca singurul mod in care subiectul se identifica cu obiectul de cunoscut si multe altele il califica pe Nae Ionescu, cel putin pentru mine, ca un ganditor original.
Dar iata ce inseamna originalitatea la Nae Ionescu.
,, Originalitatea in materie de filozofie exista, dar n-are nici un fel de valoare, pentru ca ceea ce cautam noi in filozofie este altceva decat inventia. (…) Filozofia este o activitate pe care fiecare om o face pentru el insusi, si in momentul in care ai ajuns sa stapanesti ideile, care sa-ti foloseasca in activitatea metafizica, ideile acestea sunt ale tale. Aceasta inseamna justificarea acestui – sa zicem – dispret al originalitatii: posibilitatea de a trai. Posibilitatea de a trai, inseamna o operatie echivalenta cu posibilitatea de a inventa, adica de a crea”. Nae Ionescu, ,, Curs de metafizica”, p. 78, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991.
Ai dreptate in privinta lui Dumitru Neacsu.
Poate ne propui intr-o zi articolul despre diferenta existenta intre a fi roman si a fi bun roman. Probabil cel mai greu digerabil articol al Profesorului, aflat insa pe linia de gandire a lui Eminescu si Iorga.
Articolul il stiu, l-am citit undeva. Problema este ca nu mai tin minte daca l-am citit in “Roza vanturilor” sau in alta parte. Cand il gasesc, il voi … propune
. Oricum, s-ar putea sa ma insel, dar distinctia aceasta intre roman si bun roman nu o face si in prefata la “De 2000 de ani”?
Articolul este inclus de Eliade in ,, Roza vanturilor” si in ,, Indreptar ortodox” ingrijit de D.C. Amzar. Intr-adevar, distinctia e prezenta si in prefata la cartea cu pricina, dar e mult mai pe indelete tratata in articolul respectiv. Asa ca nu te inseli.
Efortul tau de a-l aduce pe Nae Ionescu in atentia cititorilor e de apreciat.
Vezi si articolul:
http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/18/realitate-si-culturanaliza/
Titus Filipas
am gasit eu 2 carti ale lui O. Goga – Mustul care fierbe pe anticariat online… singurele 2 volume…noroc MARE am avut!
http://www.mihai-eminescu.net/
PROFILUL INTERIOR AL CAPITANULUI
de Emil Cioran
Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflati între cer si pãmânt n-aveau nici un continut, decât asteptarea. Cineva trebuia sã vinã.
Treceam cu totii prin desertul românesc, incapabili de orice. Pânã si dispretul ni se pãrea un efort.
Tara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate sperante, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reusite. Si România nu era mai mult decât o farsã reusitã.
Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãtul dulce al lipsei de menire.
Biata tarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãretie si un posibil vag.
În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Si el a rupt tãcerea blândã a existentei noastre si ne-a obligat sã fim. Virtutile unui neam s-au întruchipat în el. România din putintã se îndrepta spre putere.
Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o tarã de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburãtoare si n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri ?
Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitãtii, zadarnice.
Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era >destept Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau asa si mã gândesc Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo sperantã Ai dreptate <, mi-a rãspuns Sunt totusi unele semne Miscarea Legionarã De aici încolo tara va fi condusã de un mort <, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspândit un parfum de vesnicie peste pleava noastrã umanã si-a readus cerul deasupra României