Revin în forţă cum altfel dacă nu cu un articol scris de altcineva. Dar cum acel altcineva este Mircea Vulcănescu şi cum articolul este genial…mă veţi scuza, dragi cititori.
Naivitate americană:
1. Ferrero pvesteşte că nu ştiu ce miliardar american a chemat pe un arhitect european de frunte şi i-a oferit oricât ar cere ca să îi copieze întocmai biserica Sfântului Marcu din Veneţia.
I-a pus o singură condiţie: să dea gata totul în 18 luni.
Şi se pare că arhitectul european a refuzat…
Notă: Considerarea tuturor lucrurilor sub specia exclusivă a cantităţii duce, într-adevăr, la probleme de felul acesta.
Un muncitor va face un metru cub de zidărie într-un ceas. În cât timp vor face un milion de lucrători un metru cub de zidărie?
Rezultatul matematic al regulei de trei simplă e o fracţiune de secundă. În realitate, ce babilonie ar fi încercarea milionului de lucrători de a se apropia măcar de locul ce trebuie zidit!
Faptele arată deci că aspectul cantitativ nu istoveşte realitatea.
În America “succesul” este întotdeauna un succes cantitativ, echivalent cu “recordul”, cu scurtarea timpului care te desparte de ţel sau cu creşterea spaţiului, a cantităţii. În cultura europeană, succesul are un sens calitativ, ralizare de intenţii sau de proporţii. Sunt deci catedrale din Apus care s-au făcut vreme de patru sau cinci veacuri, în care nu sunt două sculpturi la fel, din 12 000. Unde e virtutea producţiei în serie, “americane”, pentru astfel de succese?
Superficialitatea americană:
Ca exemple de felul în care americanii trec peste prăpăstii fără ca să bage de seamă, voi povesti următoarele fapte:
1. Un prieten al meu, industriaş american, îmi povestea că a găsit un mijloc infailibil să aprecieze valoarea pastorilor: creşterea producţiei industriale în săptămâna care urmează vizitei lor în uzină. Şi era încântat de descoperirea lui!
2. Altă dată, călătoream cu un american pe valea Rinului. Tot timpul călătoriei, care a ţinut vreo patru ceasuri, americanul meu a stat, pe colidorul trenului, cu spatele la fereastră, cetind descrierea poziţiilor prin care trecea, în Baedecker.
3. Alt prieten al meu, tot american, dat afară dintr-o societate de binefaceri a României, din cauza lucrăturilor unui prieten, îmi mărturisea cu candoare: Vous ne pouvez pas vous figurer comme il a ete gentil pour moi. Il m’a tant aide a partir.
Ipocrizie americană:
În închisoarea nu ştiu cărui stat american, şurubul care declanşează tăişul cuţitului dreptăţii (sau podeaua spânzurătorii, nu ştim bine!) e pus în funcţiune de o masă pe care sunt cinci butoni aliniaţi, pe care apasă cinci cetăţeni onorabili.
Doar unul dintre butoni are legătură cu firul ucigaş. Dar nu se ştie anume care.
Cei cinci “onorabili” pot deci apăsa fără scrupul. Rămân în orice caz patru şanse contra una ca altul să fie ucigaşul.
Notă: Nu se poate fapt mai ilustrativ pentru ipocrizia americană ca acesta.
Mai întâi, să ţinem seama că e vorba de o execuţie, adică de un condamnat la moarte, adică de suprimarea unei vieţi pe care ai găsit-o justă în prealabil.
Dar iată, pe aceste sensibile conştiinţe morale, apucate subit de scrupulul legitim, vechi cât lumea şi valabil pentru criminali: “Să nu ucizi”!
Omul se va dosi după semenii săi. Va apăsa pe butonul ucigaş, dar se va aranja aşa încât să poată arunca asupra altora “crima”, pentru ca să poată dormi liniştit. Ca la linşaj.
Sistemul e aşa bun, că fiecare din cei cinci poate face la fel, astfel încât, spre a desemna pe ucigaş, să fii silit să ridici toată mâna, într-un gest ciceronian de oprire, în loc să poţi îndrepta arătătorul către dânsul.
În loc ca numai “posibilitatea de a fi autorul răului” să solidarizeze pe cei cinci păcatului, cum s-ar întâmpla cu siguranţă cu orice conştiinţă europeană, săvârşirea faptului în mulţime e un mijloc de lepădare de răspundere faţă de sine.
E aci un sens de refugiu sub protecţia morală a grupului, cu greu de realizat de un european.
Şi în ea stă cheia ipocriziei unei ţări în care poliţia se face de către gangsteri şi în care prohibiţia alcoolului e susţinută de cei care realizează beneficii incalculabile călcând-o.
Continuare despre ipocrizia americană:
Pentru noi, europenii, faptul are importanţă, pentru că denunţă şi ne ajută să discernem funcţionarea biologică a idealismului american şi, aş zice, pentru că idealismul e întotdeauna anglo-saxon, a idealismului în genere.
Când ni se vorbeşte deci de motivele idealiste ale Războiului de Secesiune, pentru suprimarea sclaviei negrilor, noi ştim – asistând la un linşaj – că n-a putut fi vorba decât de ieftinirea preţului bumbacului.
Când ni se vorbeşte de motivele idealiste ale intrării Americei în război, noi ne gândim la hegemonia ei mondială, care a rezultat dintr-însul, şi la câştigurile imense realizate de ea cu furniturile de război şi cu lichidarea stocurilor de aprovitionare.
Chiar credinţa americană-n Dumnezeu este o ipocrizie, când ne gândim că argumentul ei esenţial e: “dacă nu există Dumnezeu, nu ai nimica de pierdut, crezând; iar dacă este, nu ai decât de câştigat; pe când dacă este, şi nu crezi, te-ai dus”! Deci crezi!
Cultură de iloţi:
Sufletul americanului este un suflet servil.
Servilitatea aceasta se vădeşte, mai ales, în ceea ce numeşte el “etica muncii”.
În sufletul oricărui european, munca este un rău inevitabil. Pe româneşte, etimologia cuvântului muncă vine de la chinurile iadului. Fiecare munceşte că n-are încotro, dar când poate, trage chiulul.
În ultimul proletar european e deci un boier mare care doarme. Vie vremea, şi el se va da pe faţă!
Comunistul chiar nu urmăreşte altceva decât să-şi libereze munca, şi s-o înlocuiască cu un sclav de fier: maşina!
Cel mai înălţat american, Ford, are, dimpotrivă, un suflet de rob. Cel puţin aşa o spune. El urmăreşte să “slujească”.
Maşinile pe care le are nu îi slujesc lui. El le slujeşte. Le slujeşte ca unor zei, în cinstea umanităţii, zice el.
Moraliştii numesc asta “etica muncii”. Şi munceşte omul de se rupe, pentru plăcerea de a munci, convins că o face pentru sănătatea şi fericirea lui morală. Europenii numesc asta perversitate!
Va urma
La ipocrizie, la partea cu Dumnezeu greseste autorul. Exista ipocrizie la americani cand e vorba de credinta, ei fiind credinciosi doar duminica (si nici atunci). Ei fiind mari aparatori ai moralei, dar in practiva sunt undeva pe ultimele locuri…etc. Daca in bisericile lor s-ar vorbi mai mult despre pacat n-ar mai merge nimeni!
Oricum, trebuie apreciati si pentru asta. A reusi sa-ti scoti in evidenta partile bune si a arunca (chiar si sub pres) partile rele e o virtute!
Nici la punctul cu ilotii nu sunt de acord. Munca-ti da libertatea… pe cand lipsa ei dependenta.
uhmm, ma mananca sa zic ca este o parere tare biasata (a lu’ autoru, nu a lu’ comentatoru). dar ma scarpin si trec mai departe.
Adevărat, adevărat, mai puţin ultima parte. Poate că aceea era situaţoia la vremea respectivă, însă, astăzi, toată lumea munceşte, mai puţin americanii, ca ne muncesc pe noi
Eu cred că simptomele astea pot fi observate cu precădere la multe alte popoare înaintea americanilor.
Aici, „americanii” sunt criticaţi ca model, a ceva… fictiv, nu cred că Vulcănescu oglindeşte vreo realitate.
Articolul chiar e sclipitor. Ipocrizia americana nu a fost si nu e o noutate. Interesant sincronism. Chiar citeam un studiu mai complez legat de asta, incercandu-ma gandul sa postez un articol legat de subiect. E inutil. La momentul respectiv voi furniza doar un link catre acest articol al lui Vulcanescu.
Ioana, aceleasi pacate capitale pe care Vulcanescu le descopera la americani pot fi usor demonstrate si pentru europeni. Folosind aceeasi metoda. De fapt, nevoia constanta a europenilor de a-i demola pe americani spune mai multe despre europeni decit despre americani.
cheers, and don’t stop feeling superior and sophisticated
Ion, eu cred ca ipocrizia americana e mare tocmai pentru ca nu se rezuma la obisnuita ipocrizie umana ce sta in diferenta dintre teorie si practica ci merge mai departe, la chiar fundamentele teoriei.
Stelian, Emil: eu nu cred ca pot fi demonstrate aceleasi pacate. Poate altele
. Pe principiul fiecare cu relele si bunele lui. Sunt convinsa ca de la aceeasi idee a plecat si Vulcanescu, nu de la dorinta de a se simti superior.
tot ce scrie Vulcănescu aici e adevărat şi e foarte actual, până la ultima virgulă. pretinsul “idealism american”, the american dream cum îl numim noi astăzi, îl recunoaştem de la vlădica Bush până la opincile devoratorilor de filme hollywoodiene, exact în forma descrisă de Vulcănescu.
“… eu nu cred ca pot fi demonstrate aceleasi pacate.”
Pasajul cheie in observatia mea era “Folosind aceeasi metoda.” Adica selectivitate monocolora in alegerea exemplelor pe care e construita teoria nemerniciei americanilor. Sau a stupizeniei, gaunoseniei lor, etc. Nu e vorba de “dorinta”, ci de certitudine. Vezi si la distinsul radugo de mai sus. Certitudinea intelighentsiei europene ca americanii sint niste veri decazuti din oameni in babuini are cel putin doua secole vechime. Poate vei citi odata istoria intelectuala a anti-americanismului francez si german. Exista citeva carti bune in acest sens (scrise de francezi si germani). In contrapunct, europenii de rind au emigrat pe capete in America de-a lungul acestui timp. Interesant, te-ai intrebat de ce milioane de italieni, irlandezi, romani, germani, scotieni, scandinavi, evrei, ucrainieni, polonezi au parasit Europa in secolele 19 si 20? Si mai ales, de ce in ziua de azi englezii, olandezii si germanii reprezinta cel mai mare contingent de emigranti europeni vestici catre America, Australia si Canada? Trei tari anglo-saxone care au mai multe in comun pe filiera americana decit pe filiera europeana.
Mi se pare interesant articolul tau pentru ca releva filonul romaneasc al acestui vechi sentiment pan-european. Inca o dovada ca Romania interbelica era sincrona cultural cu vestul Europei. Iar faptul ca dupa ‘89 tineretul telectual roman s-a racordat rapid la aceasta traditie confirma obiceiul culturii romanesti de a imbratisa cu entuziasm formele fara fond. Intre Tocqueville si Sartre (doua exemple de raportare europeana la America), cel mai epuizat existential cistiga fara drept de apel.
Dar hei, m-am luat nepermis de mult cu vorba.
Scuze de deranj, sper ca toata lumea si-a pastrat convingerile intacte.
Ar fi indicat ca gazda noastra sa indice si anul in care Vulcanescu publica articolul de fata. Nu de alta, dar ca asistent de etica al lui Gusti la Catedra de Sociologie, ma mira tentativa autorului de a contura o psihologie a unui popor, atat de dezavuata, si pe buna dreptate, de Gusti, intemeietorul paradigmei sociologiei natiunii.Probabil ca-i un articol de tinerete.
E greu, n-ai argumente stiintifice, sa etichetezi o cultura ca ipocrita, nu poti trece de la psihologia individului la psihologia populara, aplecare atat de intalnita la cumpana secolelor XIX-XX – deh, fiind imperii inca, nu prea aveam natiuni, ci mai mult popoare
Nefiind la vreun simpozion, ne putem da cu parerea insa. Sa nu uitam ca in constitutia americana din 1876, legea fundamentala a taramului celor liberi, sclavia nu e totusi abolita, ci e inclusa doar o prevedere legata de incetarea comertului cu sclavi in 20 de ani. La fel, razboiul de secesiune n-a urmarit atat eliberarea sclavilor, cat transformarea statelor din sud intr-un debuseu pentru produsele, scumpe si slabe calitativ, ale nordului industrializat, sudul aprovizionandu-se pana atunci cu produsele bune calitativ ale Europei, cumparate cu un bumbac care nu costa mai nimic.
In privinta eticii muncii americanilor, in mod clar, Vulcanescu n-a crezut in spiritul weberian al capitalismului, ci mai degraba in conceptia despre munca a lui Nae Ionescu – deh, influentele maestrului – care vedea munca ca principala pedeapsa data de Dumnezeu omului, pentru nesocotirea cuvantului divin. Doar Dumnezeu, spune Profesorul, poate creea fara consum de substanta, fara a se istovi adica, nu si omul insa care, vrand sa fie aidoma lui Dumnezeu, creeaza si el, dar istovindu-se.
Emil, perfect de acord cu tine in privinta tendintei imitationiste a tineretului romanesc dupa ‘89. Nu sunt(em) toti asa insa. Iar Vulcanescu, sa nu uitam asta, e considerat un ,, autohtonist” veritabil, cel care credea intr-o lume romaneasca de valori.
E interesanta discutia intre dozajul de civilizatie si cultura in Europa si SUA. Europenii tind sa creada, si au si argumente, ca civilizatia europeana se sprijina pe o cultura veche, peste balta accentul cazand mai mult pe cultura si mai putin pe civilizatie. E de discutat insa.
Psihologia popoarelor, ca o concluzie, e o chestiune desueta. Dar al naibii de savuroasa. E mai nasol cand tu esti cel caracterizat, cliseele fiind greu digerabile.
Lucian, chapeau (era sa zic hats off).
Multumiri si gazdei, care nu mi-a raspuns intempestiv (deloc e mai bine decit intempestiv), chiar daca pasiunea si sarcasmul din mesajul meu ar fi putut tenta.
Apropo de interesele economice ale conflictului Nord-Sud. Putem aduce in discutie si colonizarea Vestului, care nu a fost deloc o plimbare prin parc cu pungi de alune pentru fapturile locului. Chestiunea e alta. Istoria americana nu e mai putin singeroasa sau minata de interes decit cea europeana. Si intr-un caz si in altul, firele dezgustatoare se impletesc cu fire idealiste. Interesul economic al Nordului a fost impletit cu etosul egalitarian al parintilor fondatori ai republicii.
In Europa, darwinismul eliberator de tutela divina a generat barbaria eugenista, ulterioar asimilata de barbaria fascista. Idealismul comunismului a degenerat in sclavie institutionalizata pe jumatate din continent. Idealismul puritatii rasiale si cultul etatist au rezultat in holocaustul a 6 milioane de evrei. Pentru ce? Ca sa faca loc la 20-30 de milioane de musulmani care nu au fost integrati la timp si acum sint o bomba amorsata la viitor. Stiu, am ales exemple intr-un anume scop. In comparatia dintre Europa si America, e mai relevant esecul in numele idealurilor decit calamitatile dictate de necesitate, cinism sau prostie. Aici vad o masura de comparatie interesanta. Pentru ca mai putine esecuri in numele idealurilor inseamna idealuri mai bine alese.
Revin la intervalul ultimelor doua secole. America a avut mai putine idealuri invalidate decit Europa. Ceea ce explica de ce America este acum super-puterea lumii si Europa nu. Paradoxal oarecum, tinind cont de contrastul de bogatie a sedimentelor civilizationale dintre cele doua. Insa normal, tinind cont de magnitudinea catastrofelor europene din secolul 20. Cam asta e optica mea.
Dati, va rog, sursa. Unde a publicat Mircea Vulcanescu spusele de mai sus. Altfel, orice discutie ramane fara importanta, pornind de la o premisa nesigura. Petre Anghel
Incep prin a-mi cere scuze pentru lipsa oricaror indicatii bibliografice. Ideea era sa le trec la sfarsitul partii a doua pe care, din lipsa de timp si de internet, nu am apucat inca sa o transcriu.
.
Textul nu a fost publicat decat tarziu in revista “Viata romaneasca”, an LXXXVII, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1992. Eu l-am preluat din volumul “De la Nae Ionescu la Criterion”, culegere de articole sau conferinte ale lui Mircea Vulcanescu, tiparit de Humanitas in 2003.
Nu a fost conceput ca un articol, ci ca o conferinta rostita de Vulcanescu in cadrul unui simpozion organizat de fundatia Criterion, in 1932, avand ca tema “Valorificarea spiritului american”.
Iaca si premisa
Lucian, a considera psihologia popoarelor o chestiune desueta nu mi se pare tocmai corect. Inseamna a cadea in cealalta extrema a orientarii de care vorbesti, dominanta la inceputul secolului XX. Din punctul meu de vedere, fara a exista neaparat o psihologie a popoarelor intr-un sens strict, exista niste linii, foarte largi ce e drept, care caracterizeaza “spiritul” unui popor (si el o chestiune desueta si chiar anatemizata).
Emil, gazda nu ti-a raspuns intempestiv pentru ca incearca sa fie o gazda cat mai buna si nu ti-a raspuns deloc pentru ca nu a avut prea mult acces la internet in ultimele zile
. Din ce ai spus tu, as face observatia ca idealurile nu ar trebui nicidecum judecate dupa aplicabilitatea lor. Valoarea unui ideal ii este intrinseca, iar daca e bine ales sau nu as aprecia mai mult dupa transformarile interioare pe care ti le aduce decat dupa succesul aplicarii lui. E prea materialist altfel.
.
In rest, banuiesc ca deduci ca nu iti impartasesc punctul de vedere, dar apreciez modul in care il exprimi
Chestiunea periculoasa ce apare in momentul in care acceptam discutiile legate de psihologia popoarelor, e cea a comparatiilor. In functie de anumite trasaturi de caracter generale, mult prea generale, greu de intalnit fara rest la indivizii care alcatuiesc o populatie poti spune ca unele popoare ar fi mai virtuoase ca altele. Si ajungi la barfa, la chestii de genul popor de sclavi, tinut in jug, fara instinctul de a stapani, fara istorie si constiinta de sine etc. Ajungi si la vini colective. Iar lucrurile sunt mult mai complexe.
E interesant insa subiectul legat de sufletul popular, matrice de simtire cu puternice accente locale, sau, cum apare la Vulcanescu, ,, arhitectura de ispite”. Iar intre suflete nu faci comparatii, pentru ca-i greu sa evaluezi insondabilul. Afara de cazul in care te crezi Dumnezeu.
Ioana.
“Valoarea unui ideal ii este intrinseca, iar daca e bine ales sau nu as aprecia mai mult dupa transformarile interioare pe care ti le aduce decat dupa succesul aplicarii lui.”
Perspectiva ta e foarte personala. Si atita timp cit aplici aceasta evaluare doar la propria-ti persoana, totul e ok. Insa gindeste-te ca unele idealuri pot implica semenii tai, multimi largi. Este idealul tau, insa daca il pui in miscare poti afecta profund vietile altora. Aici e problematic. Poti trai “transformari interioare” care depind prea mult de reactia lumii aflata in perimetrul orizontului tau. Care e inevitabil limitat. Se creaza un circuit de feedback cu bucla inchisa care iti confirma validitatea idealului, iti stimuleaza mai departe “transformarile” si care te pune in contact cu mai multa lume, iti largeste orizontul, dar ramine totusi acelasi orizont, calitativ. Devii prizonier al succesului initial si din ce in ce mai opac la efecte sau alternative. Imagineaza-ti idealul tau diseminat in Weltanschaung-ul a numerosi discipoli. Ai o pirghie istorica. Now it’s time to do or die. Imagineaza-ti ca reusesti. Idealul tau nu mai este al tau. Are o viata proprie sustinuta de vointa, interesele si viziunea unei retele extinse care reprezinta acum un enorm circuit de feedback cu bucla inchisa. In acest circuit sint acum strivite sau deformate toate destinele care in alte conditii ar fi avut cel putin o sansa teoretica de a se implini pe alte co-ordonate decit cele impuse de un ideal strain si impersonal.
Ca sa vezi cum devine cestiunea cu idealul cind “transformarile interioare” sint criteriul principal (si auto-referential) de cintarire a valorii. Este exact atitudinea arhetipala a Stingii, pentru care intentia este mai valoroasa decit rezultatul.
Lucian, pai tocmai aceasta era exagerarea aflata de cealalta parte. Niciodata psihologia popoarelor nu trebuie sa justifice inferioritatea sau superioritatea lor, ci pur si simplu unicitatea. Singurul lucru pe care “ai voie” sa-l faci pornind tocmai de la aceasta unicitate e sa iti placa tie, cu totul personal si subiectiv, un popor mai mult decat altul. De fapt, acesta este exact punctul meu de vedere in chestiunea americanilor de la care a pornit aceasta discutie. Mie, personal, americanii nu imi plac. Pe plan obiectiv asta nu schimba, si nu trebuie sa poata schimba, statutul lor.
Emil, punctul tau de vedere este foarte convingator. Dar mi se pare ca faci o greseala. A dori sa iti impui si a iti impune idealul fac parte integranta din idealul respectiv. El nu va putea fi judecat facand abstractie de faptul ca tu ti-ai asumat inlantuirea altuia, considerand-o corecta, pentru impunerea acelui ideal. Ceea ce afectez prin el imi este, si ii este insusi idealului, imputabil. Pe cand esecul sau succesul unui ideal chiar se alfa in afara sa, este practic o cauza a acelui ideal.
De ce sa fie nevoie sa-ti impui idealul altora, sa omogenizezi cu alte cuvinte? Idealul, sens de viata, ma gandesc ca trebuie sa fie exclusiv personal, raportul existent intre inaltimea sa, repet, de sorginte personala, si sacrificiul individual in urmarirea lui putand sa-l faca atractiv, respectat si, astfel, dorit a fi asumat si de altii. Trairea personala in atingerea idealului tau poate impune respect, nu discutia despre el si impunerea sa rationala.
Nu-mi aduc aminte ca Mantuitorul sa fi impus cuiva sensul Sau de viata, marginindu-se sa afirme ca ,, Eu sunt Adevarul, Calea si Viata”. Cu alte cuvinte, daca te tine, urmeaza-Ma, dar ai grija ca asta-i cea mai grea cale. Daca nu crezi, lasa-te pagubas!
Impunerea idealului personal altora as echivala-o cu inchircirea spiritelor, cu sufocarea potentialului semenilor tai, pecetea unui orgoliu personal si a unei obtuzitati greu explicabile.
Idealul, misterios pana la urma, e Graalul vietii, odata atins te scofalcesti, te usuci, deci cautarea lui e echivalenta fericirii. (Ma gandesc ca Dan Chisu, aflat inca in cautarea femeii perfecte, nu poate fi decat un om foarte fericit). Fericirea, zicere kantiana, e personala, nu colectiva. Acuma, ca sa fim corecti, pe langa zecile de definitii ale fericirii, ar trebui precizata si cea a lui P. Andrei, renumit sociolog roman interbelic, care arata ca, in societate, fericirea se dobandeste prin comparatia cu ceilalti, asa ca aveti grija cu cine va comparati!
. Dar mai erau niste baieti al caror ideal era atat de inalt, incat, nefiind conditionat istoric, de viata in societate deci, ieseau din lume. Anahoretii vroiau sa fie perfecti ca Tatal lor. Si nu impuneau nimanui telul lor de viata. Poate pentru ca asta era/este si singurul veritabil si se subintelege – deh.
Ioana, logic vorbind acum, a spune ca nu-ti plac americanii, presupune a-i fi intalnit pe toti si a nu-ti fi placut nici unul/nici una. Greu de crezut. Deci, esti intr-un fel ,, socioloaga”, pentru ca, prin inductie, pornind de la numeroasele cazuri intalnite, despre care ai auzit si de la cliseele in uz, ajungi la concluzia ca toti americanii asa sunt. De asta-i periculoasa psihologia popoarelor (ca si sociologia,uneori). Sunt foarte multi care nu ne plac pe noi, romanii, dar, nu-i asa, e greu sa respecti ceea ce nu cunosti. Numai bine!
Lucian, mi-a facut placere sa-ti citesc comentariile. Daca mai dai pe aici, spune-mi te rog daca gasesc si altceva semnat de tine online (si unde, evident).
cheers
Lucian, cand spun ca nu imi plac americanii o spun constienta de linile foarte vagi pe care ma bazez. Imi place sa cred ca asta nu ar afecta modul in care as judeca un american, ca individ, daca l-as cunoaste. Si, de fapt…chiar cred.
)…exista ceva de-al tau on-line 
?
Si, da, are dreptate Emil (pentru prima data
Ioana, multumesc pentru precizarea sursei.
Petre Anghel
In cativa ani sper sa-mi termin lucrarea de doctorat ce se doreste a fi o monografie Mircea Vulcanescu, personalitate extrem de complexa, greu de surprins doar prin lecturarea scrierilor sale, trairea crestina intensa constituind, cred, cheia priceperii acestui model. Mai greu cu partea asta.
Pentru a nu deveni un simplu epigon – la cat de inzestrat era cred ca si daca se straduia tot nu reusea -, Vulcanescu face sinteza intre un savant, Dimitrie Gusti, si profetul generatiei interbelice, Nae Ionescu. In masura in care unele fragmente se vor dovedi cat de cat valoroase, le voi publica, evident, cu acordul gazdei noastre, in paginile acestui blog. Pana atunci s-auzim de bine si vizitati Faneblog, un baiat care simte si scrie bine! Scuze pentru reclama, desi indemnul, fiind lipsit de vreun tel material si nepoleind vreun gand manipulator, nu i-as zice chiar asa.
“Chestiunea periculoasa ce apare in momentul in care acceptam discutiile legate de psihologia popoarelor, e cea a comparatiilor.”
Lucian, stiinta nu ar trebui sa fie conditionata de “cum ar putea altii s-o interpreteze prost”. Uite, iti dau un caz din domeniul meu: nu cu mult timp in urma, niste organizatii “contradiscriminare” s-au scandalizat din cauza punerii pe piata a unui medicament mai eficient pentru negri. Si trebuie sa le dai dreptate: de ce sa poata beneficia ei de un tratament mai bun daca sunt “discriminati” de acelasi medicament?
Problema stiintei, si a cunoasterii in general, in societatile moderne (si nu numai), argument foucauldian, consista in corelatia cu semnul plus existent intre cunoastere si putere, de simbioza dintre acestea. Prin urmare, atunci cand serveste interesului de grup, stiinta poate fi chestionata, binefacerile ei excluzandu-i pe unii de la o felie, fie cat de mica, din placinta sociala. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca stiinta poate fi interogata din perspectiva premiselor de la care porneste, de la regiunea sa ontologica. Dar asta-i alta discutie.
In cazul ,, psihologiei popoarelor” se ne gandim la argumentele, la cliseele de fapt, pe care Bismarck le folosea in privinta popoarelor din Balcani (termen cu evidente conotatii negative, stigmatizante) la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Sa nu uitam, tot legat de psihologia popoarelor, felul in care Occidentul s-a raportat multe decenii la Orient, discursul fiind expresia unei evidente disproportii de putere in demersul raportarii la alteritate, la celalalt. Nu in ultimul rand, grecii, etichetati barbari de romani, le imprumuta acestora cultura si civilizatia. De asta spun ca, in cazul psihologiei popoarelor, comparatiile pot situa anumite grupuri pe pozitii superioare pur inventate, expresia unui raport disproportionat de putere intre ele, in realitate argumentele lipsind cu desavarsire. In psihologia sociala, atribuirile, felul in care un grup se raporteaza la celalalt, au tendinta de a exagera atuurile grupului si de a baga sub pres defectele.
Ma gandesc acum la exemplul tau si daca el are a face cu etica sau cu interesul economic. Oare nu toate organizatiile antidiscriminare sunt expresia interesului (natura acestuia difera) unui grup anume? Aflandu-ma sub influenta unei carti pe care o lecturez zilelea astea, ma gandesc daca nu cumva medicamentul care produce efecte mai bune in cazul negrilor, nu scoate cumva de pe piata, sau marginalizeaza macar, un medicament anterior ce aducea beneficii unui anumit grup care, printre alte instrumente de lobby, detine si o organizatie antidiscriminare? Pare putin abracadabranta logica mea, dar discutam.
Lucian, esti invitatul meu sa publici pe acest blog. Chiar inainte de a iti termina teza de doctorat, daca doresti
.
Cu placere. Sa-mi spui te rog cum trebuie procedat si cum functioneaza cenzura pe blogul tau!
Pai ar trebui sa luam legatura, pentru ca imi trebuie cel putin adresa ta de e-mail. A mea e ionishoara99999@yahoo.com (nu accept comentarii asupra idioteniei ei
). Cat despre cenzura…cat timp nu traim inca in “utopia” mea, nu functioneaza nicicum 
.
[...] in fiu, mentori ai romanilor de vreun secol jumate, datorita opulentei lor culturale de care Ioana ii acuza pe nedrept pe americani, sunt pusi pe ganduri de urmatoarea intrebare: “N’as-tu pas honte?” Cu alte [...]
Domnisoara sau Doamna, si tu si vulcanescu tot atatia bani faceti.
1) lucruri nefondate empiric, etc., etc. – s-a subliniat deja in aceste comentarii.
2)Citezi: “Chiar credinţa americană-n Dumnezeu este o ipocrizie, când ne gândim că argumentul ei esenţial e: “dacă nu există Dumnezeu, nu ai nimica de pierdut, crezând; iar dacă este, nu ai decât de câştigat; pe când dacă este, şi nu crezi, te-ai dus”! Deci crezi!” Daca nu ma inseala memoria, si rog pe altii sa ma corecteze, aici e vorba de pariul lui Pascal, un european, un francez care a trait cu mult inainte modernizarii pe care o deplangi.
3) legat de cultura robiei pe care tu si Vulcanescu o deplangeti: exista ceva acolo, care nu exista in Romania, care se cheama “public service”. Idee legata de simtul civic, si de virtute (in sensul definit de Machiavelli) – ideea de a-ti servi comunitatea… Intr-adevar o robie. Hai mai bine sa o ascultam cu totii pe Ayn Rand, nu-i asa?
Comparatia cu Vucanescu nu poate decat sa ma onoreze
.
Nu conteaza ca Pascal a vorbit de acest pariu, ci ca americanii il aplica. Indiferent daca il gandesc in aceleasi cuvinte sau nu.
Mi-e teama ca atunci cand Vulcanescu a vorbit de “cultura robiei” s-a referit la munca, nu la ideea de a-ti servi comunitatea. Crestin adevarat, nu s-ar fi referit la a-ti ajuta semenii ca la o robie, sunt convinsa. Bineinteles, atat timp cat nu exageram ideea aceasta cu “servitul comunitatii” si cat nu avem impresia ca muncind pe branci asta facem.
Excelent site! Mă bucur că te-am descoperit, Ioana.
Iar de textul imensului nostru Mircea Vulcănescu, ce să spun… Ar fi şi ridicol să-l comentez, insecta de mine. Altceva decât un mare “mulţumesc”, nu am ce.
Doamne-ajută!