Va supun atenţiei rândurile aşternute pe hărtie de pana sagace şi mereu atentă la detalii a unui profesor foarte drag mie. Am considerat nimerit ca cititorii acestui blog să ia contact nu doar cu un stil de a scrie atat de rar azi, expresie a talentului înnăscut dublat de exerciţiu stăruitor, ci, mai ales, cu o zicere nepătimaşă într-o chestiune care suscită (încă) pasiuni, reacţia unui spirit dialectic cu alură aristocratică ,, situat deasupra luptei”. Pentru că sintagma ,, stilul este omul” chiar se verifică de data asta, veţi înţelege, cred, anvergura intelectuală şi spirituală a autorului celor ce urmează.
Câteva adnotări prilejuite de emisiunea 100%
dedicată lui Eminescu
(Realitatea tv, 15 ianuarie 2008,
redactor Robert Turcescu)*
Nu ştiu cât îl interesează Eminescu pe dl redactor şi cât l-a interesat în acea emisiune “rating”-ul!… Oricum, e de apreciat că s-a gândit să dedice emisiunea 100% din 15 ianuarie Eminescului.
M-am întrebat pe durata emisiunii de ce dl Turcescu ţine cu tot dinadinsul ca Eminescu să fie “criticat” – cuvântul acesta a revenit obsesiv în intervenţiile sale de moderator. De fapt, aceasta era maniera marxist-dogmatică de a discuta despre figurile nemarxiste ale culturii (româneşti sau universale); ca să poţi vorbi despre Platon sau despre Kant sau despre Blaga, trebuia mai întâi să arăţi ceea ce unul sau celălalt “n-a văzut” sau “n-a înţeles”!
Apoi, mi se pare scurtă în rază opinia (repetată în diverse ocazii) cum că trebuie să ne debarasăm de clişeele eminescologice şi să-l citim pe Eminescu. Aşa este, Eminescu trebuie citit şi recitit, numai că acele clişee (“poetul naţional”, “luceafărul poeziei româneşti”, “omul deplin al culturii române” etc.) au fost de regulă formulate de nişte cunoscători de seamă ai creaţiei eminesciene, tocmai în urma asimilării profunde a acesteia!… M-am ocupat de această problemă într-un articol, “Funcţia cognitivă a clişeelor de limbaj”, apărut în revista Viaţa Românească, anul XCVI (2001), nr. 1-2, pp. 23-28. Pentru cine are curiozitatea şi răbdarea să caute, semnalez de asemenea un alt articol al subsemnatului: rezonant cu cel anterior şi intitulat “Reprezentativitatea lui Eminescu”, el a apărut tot în Viaţa Românească – anul LXXXIV (1989), nr. 4, pp. 13-20.
Din păcate, când nu e doar un trecător teribilism juvenil, accesul de respingere a lui Eminescu trădează o îngrijorătoare diminuare a sensibilităţii omului de azi. Cineva care confundă iubirea cu sexualitatea n-are cum să primească în cugetul său şi în simţirea sa o pezie precum “Floare albastră” sau “Pe lângă plopii fără soţ”.
Un spirit ca Eminescu nu creează însă doar pentru epoca lui; în creaţia sa el pune ceva ce rămâne sub specia eternităţii. Apoi, geniul se vede şi în lucrurile mărunte pe care el le zămisleşte; să ne gândim la îngerul pictat de Leonardo ca detaliu la un tablou lucrat în ansamblu de Verrocchio, pe lângă care ucenicea – se cunoaşte de departe că acolo e fulguraţia unui geniu. Vreau să spun nu că “Somnoroase păsărele” ar fi o poezie profundă în idei, dar ea reprezintă o mostră a armoniei
eminesciene (iar dacă percepem acea poezioară şi în vestimentaţia sonor-corală pe care pe care i-a dat-o Tudor Flondor (tot un bucovinean!), putem să o considerăm chiar o mică bijuterie suflată cu aurul geniului!…
Şi mai trebuie spus că anlişti serioşi au descoperit rădăcinile “Doinei” lui Eminescu în psalmii biblici!… Dar asta e! – în privinţa lui Eminescu, răul comunismului constă nu în exacerbarea naţionalismului, ci în faptul că a înăbuşit în noi sentimentul admiraţiei-până-la-evlavie şi, implicit, nevoia de modele spirituale. Şi ne complacem, vai, în această stare de neputinţă în faţa sublimului, chipurile să nu cumva să cădem iarăşi în cultul personalităţii!…
În concluzie, cine nu-l iubeşte pe Eminescu, nici nu-l merită – “şi punctum”!…
* Invitaţii redactorului au fost poetul Adrian Păunescu şi ziaristul Costi Rogozanu. Referirea mea la “Somnoroase păsărele” şi la “Doina” e motivată de superficialitatea judecăţilor rostite în emisiune la adresa acestor poezii.
am văzut şi eu emisiunea şi nu era tocmai o emisiune despre Eminescu, ci mai degrabă una despre Păunescu. Păunescu se lăuda cum c-a făcut, c-a dres, şi ăsta zicea, ba nu, dumneata eşti cu cultul personalităţii, ba nu, Ceauşescu = Păunescu = Eminescu. îmi pare rău că nu mai ţin minte exact discuţia şi o redau aşa caricatural, dar nu s-a spus nimic esenţial despre Eminescu.
Gottfried Benn, dacă memoria nu mă înşeală, zicea după război că nemţii au probleme cu receptarea foarte multor scriitori, din cauză că au ajuns să li se pună etichete, şi exemple erau Goethe sau Rilke. la Rilke era o problemă legată de epigonism (se spunea că odată cu Rilke, a murit comparaţia ca figură de stil în poezia de limbă germană).
şi eu sunt de aceeaşi părere cu dl. profesor, împotriva lui Păunescu, că Somnoroase păsărele e o poezie interesantă. la fel şi Sara pe deal, care are o muzicalitate neobişnuită. sunt două poezii care anticipează simbolismul românesc, sau sunt în defazaj minim faţă de simbolismul francez.
îmi cer scuze, nu sunt critic, aşa că e o opinie de amator.
iar în legătură cu citirea lui Eminescu, cred că aici e marea problemă. cine mai citeşte astăzi poeziile lui Eminescu?
Treaba cu, vezi-Doamne, că tinerii de azi identifică iubirea cu sexualitatea şi de aia nu gustă poeziile lui Eminescu mi se pare cam stupidă, no offence.
N-as zice ca-i tocmai stupida, pentru ca dragostea are o insemnata dimensiune metafizica, sexul golit de orice fel de sentiment animalizand. Si mi-e greu sa cred ca un om cu un deficit de fiinta, dar cu un spor de animalitate, poate pricepe metafizica eminesciana. Dar sa nu generalizam.
Nu relaţia deficit de fiinţă-metafizica eminesciană o contestam, ci identificarea iubirii cu sexualitatea. Poate aşa pare din tronul academic al profesorului bolşevicului, dar cred că oamenii de azi/„teribiliştii juvenili” l-ar contrazice…
Sunt convins ca l-ar contrazice. Unii pentru ca reusesc sa faca diferenta, altii pentru ca intuiesc ca ar fi o diferenta, dar nu si-o pot explica, iar altii, imi doresc cat mai putini, pentru ca sunt scandalizati de dihotomia dragoste/sex, necristalizata inca.
Profesorul bolsevicului e departe de a trona in vreun tron academic, ci e in continuare un taran care-i constient ca intelepciunea lui e doar o parte infima din intelepciunea lumii. Si astfel n-are cum sa le stie pe toate.
In prima faza am crezut ca ai facut cu Turcescu TR si ca imi esti colega de facultate
)
In orice caz, atitudinea nu se prea justifica in context. Eminescu nu este cel mai mare poet roman, el fiind de altfel declarat ”poet national” in perioada comunista. Asta nu inseamna ca trebuie sa-i diminuam meritele , dar nici sa le exacerbam. Eminescu a fost ”doar” un poet, nu POETUL. (Oricat ar dori multi sa fie asa)
TR? Ce-mi plac materiile astea numai din initiale
) .
Pai nu neaparat sa le exacerbam. Dar decat sa aud ca unu’ care scrie poezii despre chiuvete ar merita nobelul
.
Tehnici de Redactare ….dar era vorba de presa scrisa, nu de TV.
Daca te referi la Cartarescu, eu nu l-am sesizat ca poet.
Cărtărescu e un poet bun şi talentat. Articolele lui de gazetărie sunt proaste, dar Levantul cel puţin şi multe din poemele lui de dragoste sunt frumoase.
Krossfire, clasarea lui Eminescu pe primul sau pe al nu stiu catelea loc intr-un clasament al poetilor romani e una subiectiva in lipsa unor criterii bine precizate. Cu toate astea, atunci cand vezi cum il caracterizeaza Maiorescu, Iorga, Mehedinti, Calinescu, Noica – vz postul ,, In contra directiei de azi in cultura romana” – incepi sa te intrebi daca nu cumva chiar el e POETUL. Domnii enumerati, corifei ai culturii romane, indiferent de ce ar spune unul sau altul. nu-l ridicau in slavi pentru obtinerea vreunui privilegiu, ci pentru ca erau coplesiti de maretia lui. Cat priveste eticheta de ,, poet national” pusa de regimul comunist n-ar trebui respinsa doar pentru ca apartine unei centrale comuniste care incerca sa obtina autonomia fata de Moscova prin sprijinirea unui nationalism ideologic, nu organic. Ar mai ramane sa spunem ca Eminescu, instrumentalizat tendentios de acolitii lui Ceausescu, a fost chiar comunist.
A-l califica drept doar un poet, unul printre multi altii, inseamna a-l include intr-o masa amorfa, lipsita de repere, si astfel a-l vulgariza. Fii mai precis, pentru ca, vorba lui Orwell, unii sunt mai egali intre egali! Peste o limita, n-ai ce sa mai ,, exacerbezi”, e redundant odata trecut un anumit prag al valorii. ,, Parerea mea”.
Hmm…acum cand ma gandesc la “Levantul” parca imi amintesc ca nu era proasta. Dar tot raman fixata pe poezia aceea cu chiuveta pe care am studiat-o in liceu. Acum, oricat m-as chinui sa inteleg post-modernismul…da’ o chiuveta? Hai, no…:)
Krossfire, evident ca la Cartarescu ma refeream
.