Mussolini şi fascismul italian

Finalul Marelui Razboi, cum era denumit Primul Război Mondial în epocă, a găsit Italia în tabăra învingătorilor. Cu toate că fusese iniţial aliată a Germaniei şi a Austro-Ungariei, Italia va intra în luptă în 1915 de partea Antantei, în urma puternicei presiuni a cercurilor intervenţioniste, din care făcea parte însuşi Mussolini. Războiul a fost aproape un dezastru pentru italieni, dezamăgirea postbelică fiind accentuată de refuzul preşedintelui Wilson de a le acorda Istria şi Dalmaţia, refuz întărit în ianuarie 1919 când, aflat la Roma, va ironiza cererile italienilor: New York-ul este cu siguranţă cel mai mare oraş italian din lume. Cu toate acestea sper că italienii n-or să-l revendice.

Toate aceste probleme vor duce la apariţia temei victoriei mutilate, care va fi agitată în scopuri propagandistice de către naţionalişti, acuzându-i pe liberalii aflaţi la guvernare de incompetenţă şi slăbiciune. În septembrie 1919, poetul Gabriele D’Annunzio, împreună cu un grup de 2000 de italieni, ocupă oraşul Fiume, obiect al revendicărilor italiene. Se pare că Mussolini, care încă din martie fondase la Milano Fasci Italiani di combattimento, cu toate ca aprobă formal acţiunea lui D’Annunzio, este în realitate nemulţumit de faptul că acesta îl pune astfel pe o poziţie secundă.

Exagerând puţin, s-ar putea considera că apariţia şi ascensiunea fascismului se datorează unui singur om: Benito Mussolini. Născut în 1883 la Predappio, în Romagna, acesta a avut o tinereţe tumultoasă. Socialist convins, în 1902 va pleca în Elveţia pentru a se sustrage serviciului militar. Aici îşi va petrece timpul citind şi discutând cu alţi emigranţi refugiaţi din cauza convingerilor lor, pentru ca în 1904 să revină în Italia cu o concepţie bine cristalizată cu privire la viitorul pe care ţara sa trebuia să îl aibă. O lungă perioadă de activitate comunistă îl va populsa, în 1912 la conducerea cotidianului Avanti, un oficios al Partidului Socialist. Primii ani ai războiului aduc ruptura sa de partid, Mussolini părăsind linia acestuia şi înscriindu-se pe drumul intervenţionismului, căci numai nebunii nu se schimbă. Un eveniment nou poate să necesite o nouă conduită.

Anii imediat următori războiului îl găsesc încercând să întemeieze o nouă organizaţie politică. Vreau oameni cruzi. Vreau un om crud care să aibă energie, energie pentru a zdrobi, inflexibilitate pentru a pedepsi, pentru a lovi fără şovăială, şi cu atât mai bine şi mai mult cu cât vinovatul se află plasat mai sus, afirmase Mussolini în 1918, şi aşa sunt oamenii alături de care va pune bazele noii organizaţii: foşti combatanţi, arditi, adică soldaţi din corpurile de voluntari italiene care au făcut războiul neavând nimic de pierdut între o viaţă uşoară şi moarte. Din acest moment datează denumirea de fascism, urmând o dublă tradiţie: cea anarhică, a fasciilor ţăranilor din Sicilia şi cea romană.

Ascensiunea va fi fulgerătoare. După eşecul pe care îl suferă în alegerile din 1921, Marşul asupra Romei din anul 1922 îl determină pe rege să îl însărcineze pe Mussolini cu formarea guvernuluii. De acum, Mussolini va fi preocupat să-şi consolideze regimul şi să-şi deschidă calea spre dictatură. Până în 1924 va menţine, însă, o aparenţă de legalitate, ceea ce îi aduce sprijinul a numeroase personalităţi.

Afacerea Matteotti pune capăt acestei perioade. Deputat socialist, Matteotti ţine un discurs antifascist în Parlamentul italian, în data de 30 mai 1924, iar în 10 iunie este ucis de către oamenii din partidul Ducelui. Mussolini este pus într-o situaţie extrem de delicată, fiind părăsit de către mulţi din partizanii săi, dar şi supus unor presiuni din interiorul partidului. La 3 ianuarie 1925, în faţa Camerei, el îşi asumă întreaga răspundere pentru uciderea lui Matteotti. Refuzând să ridice mănuşa şi să-l pună sub acuzaţie, Camera şi-a semnat astfel condamnarea la moarte.

Mecanismul democratic al statului italian va fi transformat treptat de Mussolini într-un mecanism totalitar, ce va aduce întreaga putere în mâinile sale. Primul pas în această direcţie este reprezentat de votarea, în 1926, a legilor apărării statului, rămase în istorie sub numele de legile fascistissime. Aceste legi interzic partidele politice şi sindicatele libere, întăresc cenzura presei, înfiinţează poliţia secretă şi un tribunal pentru judecarea infracţiunilor politice, cresc controlul centrului asupra administraţiei locale şi îi conferă lui Mussolini dreptul de a legifera prin decrete, transformând practic Parlamentul într-o instituţie decorativă. Totul este completat cu înregimentarea populaţiei în diverse organizaţii. Este începutul unui regim care avea să dureze până la cel de-al doilea Război Mondial.

Cultul personalităţii Ducelui este o altă constantă a sistemului fascist. În jurul său se creează o adevărată mitologie: el este cel ce munceşte 20 de ore pe zi, cel care are întotdeauna dreptate, adevărat model uman capabil să facă orice, de la ocupaţii fizice la citirea şi însuşirea celor 35 de volume ale Enciclopediei Italiene. Cu toate că este evidentă fabricarea până la detaliu a acestei imagini, nu ii se poate nega lui Mussolini carisma şi nici admiraţia sinceră pe care a reuşit să o stârnească, atât în rândurile poporului pe care îl conduce, cât şi în exteriorul ţării. Mussolini este un om minunat care munceşte pentru măreţia ţării sale, spune Austen Chamberlain, iar Winston Churchill consideră că Ducele nu are decât o grijă: bunăstarea veşnică a poporului italian, aşa cum o înţelege el. Chiar si Hitler a fost unul dintre admiratorii lui Mussolini. În 1927 îi solicita Ducelui o fotografie cu dedicaţie, primind un răspuns descurajant: Rog a i se mulţumi acestui domn pentru sentimentele manifestate de el…dar Ducele consideră că nu-i poate satisface cererea.

Cu toate acestea, unii autori preferă să nu vadă în fascism un regim totalitar de la început, considerând că Mussolini îşi angajează regimul în totalitarism spre sfârşit, din anii 1936-1938, dintr-o imitare a modelului nazist. Într-adevăr, apropierea politică de Germania, precum şi admiraţia pe care Mussolini o are faţă de disciplinatul model nazist, vor determina o înăsprire a regimului, care este vizibilă însă mai mult la nivel formal. Un bun exemplu în aceste sens este antisemitismul: fascismul nu s-a născut ca un curent antisemit, primele legi împotriva evreilor apărând doar spre sfârşitul anilor 1930 ca ecou al obsesiei lui Hitler în acest sens. Dar chiar şi aceste legi au fost aplicate foarte puţin riguros.

Politica economică fascistă a fost dominată de obsesia autarhică. Dacă până în 1927 a fost menţinut liberalismul, după acest an Italia se va angaja din ce în ce mai mult pe drumul către o economie care să-i permită supravieţuirea într-o „splendidă izolare” economică.

Doctrina economică pe care o va îmbrăţişa Mussolini este cea corporatistă. În esenţă, aceasta constă în organizarea întregii vieţi economice a statului în corporaţii. Acestea sunt organizate ierarhic, au drept scop controlul asupra ariilor economică şi socială, fiind responsabile în ramurile lor de tot ceea ce ţine de problemele umane ale muncii. Sistemul este similar cu cel al breslelor medievale, dar datorită caracterului monopolist al corporaţiei, acesta era dirijat de către statul italian, ducând în final la o economie etatică din care sunt excluse iniţiativa individuală şi concurenţa. Economia italiană a acestei perioade poate fi asemănată întrucâtva economiei comuniste, dar păstrează diferenţe esenţiale: producătorii rămân proprietari ai mijloacelor de producţie, iar corporaţiile, spre deosebire de sindicate, sunt organizate pe verticală şi nu pe orizontală.

În politica sa externă Mussolini a manifestat un comportament oscilatoriu faţă de principala problemă a anilor interbelici, şi anume atitudinea pe care statele trebuia să o aibă faţă de Germania. Iniţial ostil acesteia, prea puţin impresionat de către Hitler, acţionează în 1934 împotriva naziştilor austrieci care îl asasinaseră pe Dolfuss. Un an mai târziu, la Stressa, se angajează alături de Franţa şi Anglia într-un front comun împotriva Germaniei hitleriste. Cu toate acestea, salutase preluarea puterii de către nazişti în Germania, revendicăndu-şi paternitatea respectivului regim, susţinând că mişcarea fascistă care se dezvoltă dincolo de frontierele Italiei…care în mod direct sau indirect se hrăneşte din ansamblul solid al doctrinelor şi al instituţiilor datorită cărora Italia a creat statul modern. La răndul său, Hitler îşi păstrează admiraţia faţă de Duce: Prusianismul este o concepţie morală şi nu geografică: Mussolini este un prusac.

O dată cu remilitarizarea Renaniei, în 1936, legăturile dintre Italia şi Germania devin mai strânse, înaintând inexorabil către formarea unui front fascist. Artizanul acestei apropieri a fost contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini. Punctul culminant va fi atins în 28 mai 1939, o dată cu semnarea de către Ciano şi Ribbentrop a Pactului de oţel. După izbucnirea războiului, situaţia iniţială se schimbă, Hitler devenind „partea tare” a alianţei, iat Italia ajungând un simplu satelit. Ultimele întâlniri între Mussolini şi Hitler au darul de a-i convinge pe toţi de aservirea Ducelui faţă de Fuhrer.

O altă coordonată importantă a politicii externe fasciste o reprezintă atitudinea faţă de Vatican. Socialistul convins, anticlericalul, ateul ce îi dăduse un minut lui Dumnezeu să-l trăznească spre a-şi dovedi existenţa, va fi artizanul apropierii Italiei de Papalitate, după o ruptură ce durase mai mult de jumătate de secol. Înţelegând importanţa catolicismului, pe de o parte pentru unitatea poporului italian, pe de altă parte pentru prestigiul acestuia, Mussolini va semna în 1929 Acordurile de la Lateran cu Papa: acesta recunoaşte statul italian şi proprietatea acestuia asupra Romei, primind în schimb o despăgubire. La rândul său Mussolini recunoştea suveranitatea pontificală asupra cetăţii Vaticanului, iar catolicismul devenea religie de stat in Italia.

Încă din momentul în care a ajuns la putere Mussolini a fost preocupat de expansiunea Italiei. Până în 1935 ezită între trei direcţii: Europa dunăreană, unde riscă un conflict cu Germania, Mediterana, unde se ciocneşte de interesele franco-britanice şi Africa Orientală, unde Italia are deja posesiuni. Declanşând criza etiopiană, Italia se va hotărî definitiv asupra celei de-a treia direcţii.

Retorica războiului, practicată de-a lungul întregii perioade cât fascismul s-a aflat la putere, va eşua în 1940, când se va dovedi cât de nepregătită era ţara pentru o conflagraţie. Cele opt milioane de baionete promise de Duce, împreună cu avioanele ce urmau să întunece soarele, vor evidenţia, prin contrast, situaţia jalnică în care se află armata italiană, slăbind enorm încrederea poporului în conducătorii săi. Este şi motivul pentru care în 1939 Mussolini îi pusese în vedere lui Hitler că Italia nu va fi pregătită de război mai devreme de trei ani. Totuşi, în 1940, gelos pe succesle germane, Ducele decide să abandoneze neutralitatea şi atacă Grecia, cu toate că Hitler îi împărtăşise lui Ciano teama de a nu vedea deschizându-se un nou front în Europa Centrală sau Meridională. Este începutul sfârşitului: de acum încolo Italia va merge din înfrângere în înfrângere, devenind un simplu satelit al statului german, iar numulţumirile populaţiei vor creşte.

După eşecul din Grecia, trupele italiene vor suferi noi înfrângeri în Egipt. Fotografiile prizonierilor italieni din Egipt nu arată nicidecum nişte oameni nefericiţi, ceea ce îl va determina pe Mussolini să spună, cu un remarcabil umor involuntar: Soldaţii noştri au prea mult tendinţa să devină prizonieri. Din moment ce văd ce bine este la alţii, ce-am putea face ca să-i reţinem? Toate acestea ne dau întreaga măsură a stării de spirit a armatei italiene, corespunzătoare de bună seamă celei a populaţiei civile.

În iulie 1943 trupele aliate cuceresc Sicilia, iar Mussolini se lasa convins să convoace Marele Consliu Fascist pentru a discuta situatia militară. Acesta va vota cu o majoritate de 19 voturi la 7, decizia de a-i cere regelui să redea Parlamentului, Miniştrilor şi Marelui Consiliu toate puterile de care Mussolini îi privase. Actul reprezintă, practic, demiterea lui Mussolini. A doua zi acesta va fi arestat: după 21 de ani nu mai există Duce, iar italienii sărbătoresc ceea ce ei cred că va marca sfârştul războiului.

La 12 septembrie 1943, Mussolini este eliberat de un commando german şi fondează, la Salo, in nordul Italiei, Republica socială Italia, în fond un strat marionetă aflat în mâinile naziştilor. Acum trebuie să mergem până la capăt: se pare că Mussolini nu şi-a pierdut speranţa. Dispreţuit de Hitler, care îi va lăsa mână liberă doar pe terenul vorbelor goale, Ducele continuă să creadă în victoria militară, adică în triumful statului fascist. Dar realitatea îi este potrivnică. Încercând să fugă în Elveţia, este arestat la 27 aprilie 1945 de către o trupă de partizani şi împuşcat o zi mai târziu.

Bibliografie selectivă:

Furet, Francois, Nolte , Ernst: Fascism şi comunism, editura Univers, Bucureşti, 2000

Gallo , Max: Italia lui Mussolini, editura Politică, Bucureşti, 1969

Millon-Delsol, Chantal: Ideile politice ale secolului XX, editura Polirom, Iaşi, 2002

Procacci , Giuliano: Istoria italienilor, editura Politică, Bucureşti, 1975