“Chemarea” Institutului Românesc al Acţiunii Naţionale a zgândărit pretenţiile de intelectualitate ale presei democratice. Domnii teoretizează. Deocamdată mai mult periferic. Le va veni – mâncând – şi pofta de a intra în miezul lucrurilor? Îi aşteptăm.
Recunoaştem că discuţia în generalităţi e mai comodă. Nu ai niciun control. De îndată ce generalizările le faci tu, ţi le poţi construi sau alege pe cele care sunt mai potrivite ţintei către care te îndrepţi. Socoteală bună, desigur, dar cu alţii decât cu noi. Noi avem obiceiul să precizăm.
Două sunt afirmaţiile fundamentale făcute de preopinenţii noştri democratici:
întâi că este imposibil a urca înapoi cursul vremii;
al doilea, că şi democraţia recunoaşte o tradiţie, dar numai pe aceea de la 1848.
Această din urmă afirmaţie este de-a dreptul deconcentrantă. O tradiţie care începe de la o dată fixă, ca simpla apariţie a unui ziar, e o contradicţie in adjecto. În esenţa tradiţiei stă perfecta continuitate în timp şi lipsa de începuturi care să se poată stabili pe calendar. Un început cu dată fixă este o uzură în curgerea vremii, o aşa numită soluţie de continuitate, adică tocmai negarea acumulării neîntrerupte de experienţă, caracteristică tradiţionalismului. Tradiţionalismul în felii – “pe asta o admit, pe astalaltă n-o admit” – este o amuzantă invenţie intelectuală, demnă de subtilitatea democraţiei de pe malurile Dâmboviţei. Este totuşi o surpriză. Căci, oricum, dar noi ne ţineam preopinenţii “în Sărindar”. Ei vor să ne încredinţeze acum că sunt de la Chiajna. La urma urmelor singurul lucru pe care nu ţi-l alegi sunt adversarii.
Cât despre introducerea în discuţie a axiomei că anume nu se poate urca înapoi cursul vremii şi reînvia timpurile de acum trei sute de ani, ea este cel puţin neîndemanatica. Poate cineva afirma serios ca noi am avea o astfel de pretenţie? Am cerut noi un asemenea lucru? Ne credeţi capabili de o asemenea ignoranţă? Haide domnilor calpuzani intelectuali, păşiţi înainte cu preciziunile.
Să ni se facă nouă lecţii de ce înseamnă istorie, e în orice caz înveselitor. Când însă această lecţie ne e făcută de democraţi, care revendică pentru ei istoria, comicul dezvăluie deficienţe mai grave.
Şi totuşi vajnicii apărători ai “cetăţenismului” sunt la noi progresişti cu toţii; aşa dintr-o data. Este iarăşi o invenţie românească. În altă parte democratismul nu cunoaşte istoria. E şi natural. Democraţia este negarea tradiţiei şi a eredităţii în genere; ea este atomizare, aritmetizarea societăţii, şi ca atare anularea trecutului pur şi simplu. Mai pretenţios spus, mentalitatea democratică este ametafizică şi ca atare anistorică. Încercarea de a confisca pentru ea metoda istorică şi mai ales viziunea istorică a lumii este o scandaloasă aberaţie intelectuală.
Nu, domnilor, tradiţia, istoria, şi, ceea ce aţi vrea să numiţi dumneavoastră, progresul – un lucru pe care iarăşi nu-l înţelegeti – astea toate cad în lotul nostru. Nu vă atingeţi de ele, şi mai ales nu vi le însuşiţi, că vă furaţi căciula singuri. Şi iată, se apropie iarna.
Ştiu că prin Sărindarul democratic e rătăcit şi un filozof. E timpul să fie scos de la naftalină, şi pus să vă dea ceva elemente de discuţie. Hotărât nu mai e vremea când numai reportajele lui Nedelea trebuiau revăzute de un om cu carte. Acum se cere acelaşi lucru şi pentru articolele de “teorie”.
Timpurile satului fără câini au dispărut şi din presă. Deci înapoi la “Abâcâ…” şi mai uşor cu “discuţiile”.
14 august 1926
Uite legionara cum scoate chestiile astea retrograde, sovine, fasciste, xenofobe, incorecte politic din dulap? Ioana, tie chiar nu ti-a ajuns?
Pai ii enerveaza pe prea multi Nae Ionescu. Merita
!
O să dau link către material unui cunoscut filosof din capitală şi veţi vedea ce-o să vă înfiereze! Noi vrem Progres, nu Tradiţie! (Am avut şi-o noapte dificilă…).
„Realitate şi culturanaliză”, iată aici un text ce arată cât de dificilă, –dar necesară încă pentru români–, este înţelegerea lui Nae Ionescu. Fireşte, scapi imediat de griji dacă declari că Nae Ionescu nu a fost „politiceşte corect”!
Textul este luat de aici :
http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/18/realitate-si-culturanaliza/
Psihanaliza se referă la folosirea limbajului matern. În textul „Amintirilor din copilărie”, limbajul matern este la fel ca Sfânta Scriptură. Dincolo de Amintirile din copilărie, păşim pe tărâmul basmelor, care fac legătura cu trecutul, dar şi cu viitorul. Construind astfel continuitatea identităţii. Este recunoscută în general valoarea terapeutică a citirii poveştilor, egalând liniştea dobândită de împăratul Marcus Aurelius prin citirea filosofiei. Si numai rămânând înrădăcinaţi în propria noastră cultură românească, în tradiţie şi în basme, rămânem deschişi spiritual către lume. Mi se pare că basmele lui Ion Creangă: Povestea Porcului şi Harap Alb, transmit cel mai bine înţelegerea noastră emoţională despre alienare. Psihanalistul Jacques Lacan edifică Teoria alienării. Condensată cel mai bine în metafora ‘lăcătuirii varege’, o reprezentare medievală care avea iniţial valoare magică. Apoi dogmatică. Transformată acum de topologie în model matematic. Un model folosit uneori, după Lucian Blaga şi Ernst Cassirer, ca metaforă mitopoetică. „Lăcătuirea varegă” a celor trei inele înlănţuite, –sau ‘nodul topologic Borromean’ atunci când denumim modelul matematic–, a fost împrumutată de creştini ca logotip al Unităţii prezente în Sfânta Treime : Unitas Trinitate şi Trinitas Unitate, cum găsim scris şi desenat într-un manuscris din secolul XIII, păstrat la mănăstirea din Chartres. Ideea creştină că « Omul este construit după chipul Domnului» înseamnă, la Jacques Lacan, faptul că inteligenţa omului este instrumentul pentru adaptarea la lume numai pentru că, în complexitatea ei de sorginte divină, ea este aidoma lăcătuirii varege a inelelor topologice chemate „Realul”, „Imaginarul”, „Simbolicul”. Aici ne aflăm la celălalt capăt de gamă pentru reprezentarea ideilor. Primul capăt este discursivitatea narativă (‚narrative reasoning’). Ea este prezentă, de pildă, în doctrina despre Trinitate a filosofilor teologi cappadocieni. Nici unul dintre inelele lui Lacan în acest model matematic al inteligenţei Omului n-ar putea exista fără celălalt. Forfecarea ‚simbolicului’ şi/sau ‚imaginarului’ conduce necesarmente la prăbuşirea « realităţii » pentru individ. Simbolicul, Imaginarul şi reprezentarea Realului conţin identitatea şi continuitatea Eului. Iar teoria unui Ego solipsist este incoerentă tocmai pentru că individul uman capătă “un Ego” doar când construieşte o imagine coerentă despre realitate. Primele înregistrări ale potenţialului de înstrăinare sunt poate “Amintirile din copilărie”. Psihanaliştii citesc “Amintirile” pentru fiece caz clinic, raşchetând memoria individului în decubit. Dar studiile lui Jacques Lacan sunt mai curând o culturanaliză, decât o psihanaliză. Când începe Culturanaliza la români? Probabil că odată cu prelegerile din 1926 ale lui Nae Ionescu. Pe data de 12 februarie, metafizicianul Nae Ionescu le spunea ceremonios studenţilor săi: “Vă aduceţi, desigur, aminte Psihologia de Găvănescul”. Fireşte, nu era cea mai fericită alegere. „Psihologia lui Găvănescul” a introdus o mare eroare în cultura română: Interpretarea empirismului Locke-an ca “realitate directă”. Altminteri, prelegerile lui Nae Ionescu au fost de o calitate intelectuală excepţională, neegalată până acum în cultura română. Către sfârşitul primăverii anului 1926, filosoful Nae Ionescu ţinea o prelegere lămuritoare despre realitate studenţilor Universităţii din Bucureşti. Prelegerea lui Nae Ionescu stârneşte entuziasmul unei generaţii noi. Acea prelegere “kantiană” privind constituţia realităţii a format un Ego naţional într-o naţiune rămasă practic fără învăţători — morţi luptând în primul război mondial. Ideile din prelegere descend fără condescendenţă în cultura română, influenţând mai ales “dăscălimea” tînără, ce îşi va construi altfel lecţiile. A fost un exemplu superb de „top-down approach”, de abordare conceptuală descendentă ce ar trebui reînvăţată de naţiunea noastră, căci numai aşa poate fi continuat un Ego naţional românesc. Să mai observ că mijloacele ideologice, deviante pentru că non-epistemologice, folosite azi pentru a combate arhetipurile culturale dezvăluite în acea prelegere a marelui Nae Ionescu, o prelegere bazată pe epistemologia intelectualistă, sunt tendenţioase şi lamentabile. Există, fără îndoială, o participare la construirea Spiritului prin racordarea lecţiei de realitate Ex Cathedra în Limba Română cu nenumăratele abordări conceptuale ascendente. Prin acea racordare, manifestată ca Mişcare Naţională, prelegerile lui Nae Ionescu au fost punct pivotal în discursul verbal românesc. Care începe să construiască liber şi deliberat ‚reprezentări ontologice’ depăşind frontiera copilărească a limbajului matern. După cum caută, pe aiurea, reprezentări ontologice alternative pentru căile realităţii. Acest îndemn îl trimite pe Mircea Eliade în India. În filosofia hindică, felul în care fiecare individ uman desluşeşte calea de cauzalitate se cheamă Karma. Pentru gândirea “omului comun”, cum spune poetul Labiş, calea de cauzalitate nedesluşită se cheamă “Destin”. Constatam surprins, că în secolul XX, înainte de venirea comuniştilor internaţionalişti la putere în România, chiar şi elitele ţărăneşti de la noi se interesau de asemenea probleme. Când venea faza comunismului naţionalist şi cenzura se relaxa, cumpăram într-un anticariat din Craiova lucrarea intitulată “Karma, sau lumina pe cărare”, publicată de o editură sătească din Oltenia. Deci nu doar Mircea Eliade se arăta interesat de filosofia hindică. După 1989, când eram “de permanenţă” la sediul Alianţei Civice din Craiova, a sosit un fost ţăran chiabur, care fusese în tinereţe chiar patronul acelei edituri. L-am întrebat mirat: “Domnule, cum îţi plăteai autorii?”. “Nu-i plăteam deloc”, mi a răspuns. “Erau studenţi legionari, care scriau numai din dragoste pentru ţară. Carol al II-lea i-a împuşcat pe toţi”. Colegii mei de atunci din Alianţa Civică m-au convins pe moment că acele cărţi erau fără valoare. Am învăţat ulterior mai multe despre filosofia hindică. În budism, căutarea şi găsirea realităţii se face pe aşa-numita “potecă octuplă”. Inspirat de gândirea indiană, chiar şi fizicianul american Murray Gell-Mann îşi numise metodologia lui teoretică de aflare a unei noi particule elementare: “Calea octuplă”. Şi prezicea găsirea particulei omega-minus. Descoperirea experimentală, după numai trei ani, confirmă faptul că Murray Gell-Mann, el însuşi un intelectual fără vreun fler pentru fizică, şi mai ales pentru fizica experimentală, identificase bizantin-cărturăreşte o cale a realităţii. Vedem după acea salutară şi decisivă intervenţie a metafizicii în cultura română, nu într-o publicaţie ezoterică şi editată cu tiraj homeopatic sau confidenţial, ci prin discursul public în Academia gândirii tinere, o evoluţie uriaşă în folosirea Limbii Române. Chiar şi celebra întrebare din Moromeţii lui Marin Preda: “Pe ce te bazezi?”, decurge din acea prelegere despre realitate şi cauzalitate a lui Nae Ionescu, transformată prin prisma “dăscălimii” române, transmisă de la profesori şi învăţători, la elevi. Fratele mai mic al lui Marin Preda aude întrebarea la şcoală, îi prinde repede greutatea şi o repetă, chiar şi în mediul stressant de acasă, folosind-o, poate, ca armă de apărare împotriva celorlalţi fraţi.
Marin Preda aude mostra de Limba Română perfectă în acea abordare conceptuală ascendentă din întrebarea mezinului. Marin Preda încastrează interogarea ca piatră de boltă în textul celebru printre români, un text care atinge şi universalitatea prin abordarea bottom -up. Dar ea este de fapt o expresie creată de noua “dăscălime română”. Găsim prin litere punţi neaşteptate. Pentru Marin Preda, mediul prea puţin intelectual de acasă era controlat de „oaia Bisisica”. În romanul Zuleika Dobson, nume şi caracter de femeie fatală, Sir Max Beerbohm (1872-1956), fostul dandy de Oxford, are viziunea terifiantă a unor nenumărate Bisisica bipede şi antropoide : “You cannot make a man by standing a sheep on its hind-legs. But by standing a flock of sheep in that position you can make a crowd of men.” Se cheamă această mulţime de oameni „societatea civilă” construită fără metafizica lui Nae Ionescu, şi fără înţelegerea realităţii prin reflexie urmată de construirea discursului de cauzalitate ?
Titus Filipas
Mă lămureşte şi pe mine care e rostul lui Titus Filipas şi de ce peste tot pune link către acel minunat blog ideologic?…
Why not?
http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/27/dreptul-meu-de-crestin-ortodox/
Titus Filipas
Lucian, nu te lamuresc, dar sa stii ca are unele articole interesante, din acest motiv nu i-am cenzurat niciodata linkurile. Cu toate ca, draga Titus Filipas, nu prea ma omor dupa metoda asta. As prefera mai degraba sa scrii comentarii la obiect, eventual sintetizand ce ai scris in alte articole de pe blogul tau.
Textele anului 1926 scrise de Nae Ionescu sunt esenţiale pentru noi.
Titus Filipas
O analiza a textelor lui Nae Ionescu:
http://blogideologic.wordpress.com/2008/03/24/scrisoare-despre-noumen-si-fenomen/
Nae Ionescu are valoare deosebita pentru noi ca roman capabil sa patrunda in miezul dur si arid al gandirii metafizie si sa iasa intact de acolo, ba chiar incarcat de interpretari, capabil sa transforme miezul greu consumabil conceptual in fruct semantic si sa il ofere consumatorilor capabili.
Eu as dori ca mai multi tineri romani sa incerce ca citeasca si sa si inteleaga diferite texte de filozofie antica sau clasica, de fapt toata filozofia este clasica, si sa vada in ce fel puneau problema lui ‘a fi sa a nu fi’ si cum o rezolvau, mintile mari ale trecutului.
Comentarii la comentarii, nefundamentate pe cunoasterea surselor sunt deprimante si stupide.