Eu, dreapta şi stânga

Phosphoros mi-a trimis acum câteva zile o… chestie. Îi zic chestie pentru că el nu-mi dă voie să îi zic leapşă. Pentru că el nu e blogăr. Deci nu trimite lepşe. Am înţeles cu toţii? Să vedem deci ce orientare politică am io…

Întâi şi întâi să stabilim cum stau eu cu cunoştiinţele despre politică. Adunăm câţiva anişori (fo’ 3) de facultate de istorie, un curs de doctrine politice prin anul I de drept, lectura cvasi-completă a textelor ideologiei legionare (aia veche, de la mama ei, nimic din ce trece de 1938) şi o samă de idei citite recent strict pentru că mă interesează, fără nicio dorinţă de sistemtizare. Să nu uităm discuţiile la o bere. Rezultă cunoştiinţe de politologie total haotice. De pe acestă bază purced eu la descrierea “afilierii” mele politice, fără iluzia – a mea sau a voastră – că vor avea prea mult sens sau că se vor înscrie prea bine în ce se înţelege azi prin dreapta şi stânga.

Să zicem întâi şi întâi că sunt clar conservatoare. Ultra-conservator există? Ultra-mega-conservator? Dacă există e bine, aia sunt. Lumea mea ideală arată ca în utopiile mele. Alea de aici, aici şi aici. Spre ilustrarea acestei poziţi, două exemple:

• Acum câteva ore când am citit articolul lui Gramo despre cum ar trebui legalizate căsătoriile între mai mult de două persoane am simţit un regret enorm că nu mai există Inchiziţia. Nici Vlad Ţepeş. Nici măcar un rug mic în piaţa publică, acolo. (Ştiu că acum ies total în afara subiectului, dar trebuie să vă împărtăşesc ce a demonstrat Gramo în articolul lui, pentru că e spumos de stupid: Islamul permite unui bărbat să fie căsătorit cu mai multe femei – asta e o căsătorie între mai multe persoane – femeile acelea sunt căsătorite nu numai cu bărbatul lor ci şi cu celelalte soţii ale lui. Ergo… sunteţi pregătiţi? Ergo Islamul admite căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Aplauze!)
• Acum ceva mai mult timp stăteam la o bere cu o amică. Genul acela de amice cu care ai diverse subiecte de conversaţie, mai puţin acelea legate de convingerile tale religioase, politice, sociale. Nu că ţi-ai fi propus asta, dar aşa s-a întâmplat. La un moment dat a venit vorba – nu ştiu ce vorbă, dar a venit – şi i-am zis vreo câteva idei d-ale mele. Amica, o tipă foarte inteligentă de altfel, dar total racordată la lumea în care trăim, a rămas pur şi simplu câteva zeci de secunde fără grai. Când şi l-a recăpătat tot ce a putut să zică în mod repetitiv a fost: nu pot să cred… tu chiar crezi asta?

La conservatorismul ăsta mai merită adăugată şi o doză de naţionalism. Nu mare, puţin acolo, să fie. Nu cred eu că românii sunt cea mai fantastică naţiune şi mă cam îndoiesc că dacii au construit toate cele şapte minuni ale lumii. Doar simt un ataşament pentru poporul meu, pentru istoria lui şi pentru ţara în care trăiesc. Trebuie neapărat menţionat că acest lucru nu atrage nicio antipatie pentru vreun alt popor.

Alt ingredient al reţetei este liberalismul. Bineînţeles, recunosc că acesta nu ar avea ce căuta într-o lume bazată pe principii solide. Dar nu tocmai într-o asemenea lume trăim. Aşa că prefer să fiu liberală pentru a putea gândi şi acţiona de una singură. Pentru că de sub tăvălugul modernităţii nu mai poţi scăpa decât ca indvid. Individ care crede, gândeşte şi face ceea ce el ştie că e bine, într-o lume care în mod clar nu mai poate discerne între bine şi rău.

În final, asezonăm totuşi cu o repulsie şi o antipatie maximă pentru stânga. De orice tip ar fi ea. Pur şi simplu nu pot vedea nimic bun p-acolo, aşa că dacă voi observaţi aşa ceva… arătaţi-mi şi mie. Bine, ar fi ecologismul, dar asocierea lui cu stânga mi se pare idioată.