Nu mai există închisoare politică?

Povestind despre iadul închisorilor comuniste, Alexandr Soljeniţîn, în Arhipelagul Gulag, face nişte observaţii extrem de interesante cu privire la conceptul de “închisoare politică”. În mod clar, acesta nu este invenţia regimurilor totalitare ale secolului XX, fie de dreapta, fie de stânga. Deţinuţi politici există probabil de mii de ani – sunt oamenii care se împotrivesc unui anumit regim, care, fie doar la nivelul ideilor, îl subminează. Or, multe regimuri au considerat aceste împotriviri indezirabile. Astfel au apărut închisorile politice.

Problema care se ridică este alta, şi se referă la modul în care aceşti deţinuţi erau trataţi. În secolul XIX şi la începutul secolului XX, când se înmulţesc contestatarii vechilor regimuri, aceştia sunt judecaţi şi adesea închişi. Însă absolut nimeni nu îi priveşte ca pe nişte deţinuţi de drept comun. Închisorile în care sunt ţinuţi beneficiază mai peste tot de regim privilegiat, iar tratamentele la care sunt supuşi prizonierii sunt destul de blânde.

Acum vine însă adevarata “inovaţie” a totalitarismului: asimilarea prizonierilor politici cu deţinuţii de drept comun. Acestora le este răpită demnitatea de care se bucurau în trecut, sunt constrânşi la munci silnice şi tratamente barbare. Sunt create iadurile închisorilor comuniste în care nu mai poate exista respect pentru adversarul ideologic.

Astăzi ne lăudăm că, cel puţin pe continentul european, am pus capăt acestui fenomen. Că nimeni nu mai poate fi închis pentru ceea ce crede sau pentru ceea ce spune. Dar oare s-a întâmplat asta? Ce fel de infracţiune este simpatia îndreptată spre nazism dacă nu una “politică”? Ce este “negarea holocaustului” dacă nu un delict de opinie politic? Ce fac acei europeni – vinovaţi de asemenea infracţiuni – dacă nu “închisoare politică”?

Lumea “drepturilor omului” procedează în realitate aidoma oricărui regim totalitar. În încercarea de a masca existenţa şi pedepsirea infracţiunilor politice le transformă în infracţiuni de drept comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, gata să apere cu ferocitate orice încălcare a unui drept cât de mic, refuză fără cuvânt dreptul la opinie al cuiva care neagă holocaustul. Acestor oameni le este refuzată şi ultima consolare: aceea că există o diferenţă între ei şi un hoţ la drumul mare. Iar noi? Noi stăm liniştiţi şi suntem convinşi că Gulagul nu se mai poate repeta.